Piersicii difera de alti pomi fructiferi in sensul ca radacinile si bobocii au nevoie de o anumita perioada de timp pentru a se odihni in pamant. Cand inmuguresc piersicii raman deschisi in sezonul cald, iar pe timp de iarna raman in stare latenta.
O data cu venirea primaverii, mugurii isi continua cresterea. Atentie la piersicii proaspat plantati care au nevoie sa le fie protejate radacinile pe timp de ger. Inainte de plantarea puietilor, puteti folosi ingrasamant de azot, superfosfat, sare potasica sau gunoi de grajd.
Piersicul este o specie puţin adaptată la condiţiilor noastre climatice, suferă iarna de pe urma gerului, dar poate asigura producţii constante şi mari 10-15 ani.
Este foarte precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la plantare, are o fertilitate mare, diferenţiază foarte bine, etc. Prin sortimentul foarte variat, se pot produce şi consuma fructe proaspete o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul lunii iunie, la sfârşitul lunii octombrie, asigurând atât piaţa cât şi fabricile de conserve.
Infiinţarea plantaţiilor de piersic Piersicul se amplasează pe soluri uşoare, fertile şi bine expuse la soare. Dacă este pantă, se va planta numai treimea mijlocie şi superioară pentru evitarea sau reducerea efectului îngheţului de revenire din primăvară. Piersicul nu se plantează după el însăşi sub nici o formă, deoarece rădăcinile lasă în sol substanţe toxice (amigdalina care se hidrolizează şi formează acid cianhidric), dar se poate planta după măr sau păr. Plantarea se face toamna sau primăvara, în funcţie de cantitatea de material de plantat şi de condiţiile climatice.
Întreţinerea plantaţiilor de piersic Tăierea pomilor tineri în perioada de formare a coroanelor se reduce la lucrări în verde, prin care se aleg repetat lăstarii necesari formării scheletului, se degajă vârfurile de creştere prin suprimarea lăstarilor pe circa 20-25 cm sub lăstarul de prelungire şi se ciupesc ceilalţi lăstari la 3-4 frunze. Din anul 3-4, când începe fructificarea, la nivel de pom se lasă ramuri mixte, scurtate eventual la 60 cm, pentru fructificare, la o distanţă de 25-30 cm una de alta, în lungul ramurilor de schelet.
Întreţinerea solului. Piersicul fiind pretenţios faţă de sol, se recomandă folosirea ogorului lucrat sau cultivat cu diferite plante agroalimentare sau îngrăşăminte verzi. Lucrarea solului pe rând şi între rânduri de 4-5 ori pe perioada de vegetaţie, asigură distrugerea buruienilor care concurează pomii în consumul apei şi substanţelor minerale şi distrugerea crustei, conservând mai bine apa din sol. Pe suprafeţe mici, solul în lungul rândului poate fi mulcit cu resturi vegetale, rumeguş, scoarţă măcinată sau chiar folie neagră.
Cerinţele piersicului faţă de factorii de mediu Căldura. Temperatura ca factor limitativ în cultura piersicului, acţionează diferit în funcţie de valorile ei pozitive sau negative. Pentru desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi fructificare, piersicul are nevoie pe perioada de vegetaţie de o sumă a gradelor de temperatură de 3000-3200°C. Rezistenţa la iernare a piersicului este relativ bună, pomii care au lemnul copt şi sunt bine pregătiţi pentru iarnă, nu înregistrează pierderi semnificative până la temperatura de – 22 – -24°C, cu mici diferenţe în funcţie de soi. Dacă însă pe perioada iernii apar ferestre cu temperaturi peste pragul biologic şi se produce decălirea, rezistenţa la ger scade foarte mult, degerând la -7 – -8°C. Mugurii în faza de boboc rezistă la -3,9°C, florile deschise, la -2,8°C, iar fructele legate la -1,1°C. Apa. Piersicul este o specie rezistentă la secetă, chiar prelungită, dar pentru producţii mari şi de calitate apa devine factor limitativ. Deoarece în zona de cultură a piersicului cantitatea de apă nu depăşeşte 500-600 mm precipitaţii anual, cultura modernă a piercicului nu este posibilă fără irigare. Toleranţa la lipsa apei din sol este dependentă de portaltoi, migdalul fiind cel mai rezistent şi corcoduşul cel mai sensibil. În lipsa apei, fructele rămân mici, turtite lateral, cu pubesceţă grosieră, producţia fiind diminuată nu numai cantitativ dar şi calitativ. Lumina. Cerinţele faţă de lumină sunt foarte mari, fiind depăşit din acest punct de vedere numai de smochin. Pentru a satisface aceste nevoi mari, piersicul trebuie condus în forme de coroane care valorifică din plin atât lumina directă cât şi pe cea difuză cum ar fi: formele de vas, palmetele, ypsilon transversal, etc. Amplasarea plantaţiilor se va face numai pe expoziţii sudice sau sud-vestice, se va corela distanţa de plantare cu vigoarea pomilor, iar tăierea va fi făcută obligatoriu în fiecare an/ Solul. Piersicul reuşeşte pe solurile mijlocii, lutoase, luto-nisipoase, sau chiar pe nisipurile consolidate, soluri care trebuie să fie adânci, fertile şi permeabile. Tolerează un pH cuprins între 5,7 şi 7,5, iar conţinutul în calcar activ nu trebuie să fie peste 7% pentru portaltoiul franc şi 15% pentru migdal.
Tehnologii de Fertilizare a piersicului
Fiind o specie foarte productivă, piersicul reacţionează bine la fertilizare, raportul optim între elemente N:P:K fiind de 1:0,25:1.
Anual piersicul consumă la o tonă de fructe circa: 10 kg azot, 2 kg fosfor, 8 kg potasiu şi o serie de microelemente: Fe, Mg, B, Zn, etc.
În funcţie de vârsta plantaţiei, cantitatea de îngrăşăminte este diferită. Astfel, în plantaţia tânără se aplică la unitatea de suprafaţă: 80 kg azot, 60 kg fosfor şi 40 kg potasiu anual şi periodic 25- 30 t de gunoi de grajd, iar în plantaţia matură anual se aplică: 120-150 kg azot, 50-60 kg fosfor şi 90-120 kg potasiu.
Irigarea plantaţiilor de piersic este obligatorie pentru a obţine performanţe productive şi calitate corespunzătoare.
Prin irigare, se poate ajunge la un spor de producţie de peste 40% şi o sporire a calităţii fructelor, ceea ce face economică udarea piersicului. Prin irigarea piersicului la intrarea în pârgă, se pate obţine un spor de producţie de 20-25%.
Cantitatea de apă care se aplică la o udare este de 400-600 m3/ha, suficientă pentru a umecta grosimea profilului de sol unde sunt distribuite majoritatea rădăcinilor, iar numărul udărilor este de 4-5, în funcţie de condiţiile climatice. Nevoile critice pentru apă sunt înainte de înflorire, la întărirea endocarpului, înainte de maturarea fructelor şi după recoltare.
Cel mai economic mod de aplicare a apei este picurarea, dar rezultate bune dă şi irigarea pe brazde.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Piersicul este afectat de o serie de boli (băşicarea frunzelor, ciuruirea, făinarea, monilioza) şi o serie de dăunători (molia lăstarilor, molia fructelor, păduchi de frunze, etc.), care netratate dau probleme deosebite, ducând la compromiterea recoltei, desfrunzirea pomilor şi pun în pericol însăşi existenţa livezii.
Piersicul având o fertilitate foarte mare, numărul de fructe care rămâne după căderea fiziologică este mult mai mare decât potenţialul de susţinere şi hrănire a pomului.
Pentru evitarea ruperii pomilor şi pentru a obţine o calitate bună, piersicul necesită rărirea manuală a fructelor. Rărirea se face după căderea fiziologică din iunie, când în funcţie de mărimea fructului şi epoca de maturare a soiurilor, fructele se răresc pe ramură la 10-15 cm la soiurile timpurii, şi 20-25 cm la cele târzii.
Rărirea trebuie încheiată înaintea întăririi endocarpului (sâmburelui), altfel, efectul ei asupra calităţii fructelor este mic. Cu ocazia răritului se înlătură fructele diforme, anormal dezvoltate, cele gemene, şi se răresc cele rămase în funcţie de soi, râmânând pe ramură 4-7 fructe.
Maturarea fructelor în cadrul soiului se face eşalonat în 7-10 zile, recomandându-se şi recoltarea etapizată în 2-3 treceri. Momentul recoltării se stabileşte în funcţie de modul de valorificare şi eventual distanţa la care trebuie transportate. Piersicile spre deosebire de prune şi caise, îşi continuă maturarea după desprinderea din pom, deci pot fi recoltate mai devreme, dacă se valorifică departe de locul de producere
